Albrecht Dürer (n. 21 mai 1471, Nürnberg - d. 6 aprilie 1528, Nürnberg) a fost un pictor, creator de gravuri și teoretician al artei german, una din personalitățile de seamă ale istoriei universale a artei. Opera sa impregnată de ideile Renașterii, Umanismului și Reformei a exercitat o deosebită influență în special asupra artiștilor germani și olandezi de mai târziu. Cu cele ca. 350 de gravuri în lemn și 100 gravuri în cupru a contribuit în mod hotărîtor la dezvoltarea gravurii ca formă de artă de sine stătătoare.Albrecht Dürer s-a născut la 21 mai 1471 în Nürnberg, al treilea fiu din cei 18 copii ai lui Albrecht Ajtósi, meșter originar din Regatul Ungariei, stabilit la Nürnberg, și Barbara [1] (născută Holper) Dürer. Tatăl său era giuvaergiu, lucra în special cu aur, meserie pe care ar fi dorit să o transmită și fiului său. Tânărul Albrecht are însă mai degrabă înclinații spre desen, lucrează pe pergament și încearcă primele sale gravuri. Între anii 1486 și 1490 își face ucenicia în atelierul pictorului și gravorului Michael Wolgemut, fiind influențat de gravurile în lemn ale acestuia pentru ilustrarea cărții „Weltchronik” („Cronica lumii”, 1488-1493) de Hartmann Schedel, la care ar fi și colaborat. Conform obiceiului german din epoca medievală, începând cu anul 1490, Albrecht Dürer întreprinde călătorii prin diverse centre (Strasbourg, Colmar și Basel), pentru a învăța de la alți maeștri ai vremii. Lucrările sale din această perioadă demonstrază influența școlii vechi olandeze (Robert Campin, Jan van Eyck, Rogier van der Weyden). În 1494 se căsătorește cu Agnes Frey, dintr-o înstărită familie burgheză din Nürnberg.În octombrie 1494 pleacă pentru prima dată în Italia, și anume la Veneția, unde studiază operele maeștrilor din secolul al XV-lea și copiază gravurile în cupru ale lui Andrea Mantegna. Întors la Nürnberg, își deschide în 1497 propriul atelier. Din această perioadă datează operele sale „Apokalypse” [2] („Apocalipsa”, o serie de gravuri în lemn, 1498), Der verlorene Sohn („Fiul pierdut”, gravură în cupru, 1498), „Autoportret” (1498) aflat la Museo del Prado din Madrid și autoportretul din 1500 - reprodus la începutul acestui articol - care sugerează chipul lui Iisus. Legăturile lui Dürer cu Umanismul se reflectă în ilustrarea cărții „Quatuor libri Amorum” (1502) de Conrad Celti.Între anii 1505 și 1507, Dürer întreprinde o nouă călătorie la Veneția, unde cunoaște pe Giovanni Bellini, pe care îl consideră drept cel mai bun pictor („Bester in der Malerei”) și de la care preia forța și profunzimea coloritului. Primește din partea negustorilor germani din Veneția comanda unui tablou de altar, „Rosenkranzfest” [3] („Sărbătoarea Rozariului”, 1506), care este apoi cumpărat pentru o mare sumă de bani de împăratul Rudolf II și adus la Praga, unde se găsește și astăzi, în „Národni Galerie”. Întors la Nürnberg, unde se bucură de mare prestigiu și este numit în consiliul orășenesc. În anul 1507 pictează tabloul „Adam și Eva”, versiune plastică a unei gravuri din 1504. În acest tablou se recunoaște influența Renașterii italiene cu privire la legile perspectivei, ale proporțiilor și ale reprezentării ideale a figurii omenești ca postulat obligatoriu în pictură. În anii 1509-1516 (1511?) realizează pictura „Anbetung der heiligen Dreifaltigkeit” („Adorația Sfintei Treimi”), destinată inițial unei capele din Landau, ajunsă mai târziu în posesia împăratului Rudolf al II-lea. Un punct culminant din această perioadă îl reprezintă cele trei gravuri în cupru „Ritter, Tod und Teufel” („Cavalerul, Moartea și Diavolul”, 1513), „Der heilige Hieronymus” [4] („Sfântul Hieronimus”, 1514) și „Melencolia I” („Melancolia I”, 1514). Prin aceste opere, Dürer eliberează gravura de funcția auxiliară a pregătirii unor tablouri și îi conferă un rang major în artele plastice. În anii 1511-1513 pictează pentru galeria orașului Nürnberg portretele unora din cei mai reprezentativi împărați germani, printre care portretul lui Carol cel Mare.